Vinerea din prima săptămână de după Paști, când în calendarul ortodox este „Izvorul Tămăduirii”, este asociată, în cultura tradițională românească, cu o serie de practici și credințe care reflectă o profundă legătură între sacru, apă și regenerarea ciclică a vieții, spun etnologii clujeni.
Astfel, în această zi, în numeroase sate, oamenii obișnuiau să caută izvoare, să sape fântâni noi sau să le curețe pe cele deja existente.
„Aceste gesturi nu erau doar expresii ale unei nevoi practice, ci acte sacralizate prin convingerea că izvoarele și fântânile rânduite în această zi vor avea apă din belșug și nu vor seca în timpul verii. Astfel, apa devine, în imaginarul popular, nu doar un element vital, ci și unul cu valențe purificatoare și tămăduitoare”, arată etnologii de la Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Cluj.
Totodată, în unele regiuni tradiția impunea stropirea vitelor cu apă sfințită, un gest care să asigure sănătatea animalelor și protecția acestora împotriva bolilor, iar viile și ogoarele erau udate simbolic, în credința că acest ritual agrar va favoriza roadele bogate și fertilitatea solului pe parcursul întregului an. În paralel cu aceste practici, ziua de
„Izvorul Tămăduirii” era percepută ca o sărbătoare cu un regim strict de odihnă.
„Se considera profund nefiresc să se desfășoare activități fizice sau munci gospodărești în această zi”, mai arată etnologii.
