Radu Sârbu, președintele Fondului Proprietății de Stat (FPS) între 1998 și 2000, susține că nu a „îngropat” industria românească, ci a luat act de moartea ei. Fostul oficial, de profesie fizician atomist, a vorbit despre privatizare, despre combinatele din Cluj și despre dezindustrializare în podcastul „Contraste”.
„N-am vândut industria, am făcut politici de privatizare”
Sârbu precizează că nu s-a ocupat direct de privatizări, ci doar de câteva la Cluj. La conducerea FPS, spune el, instituția elabora strategiile și politicile de privatizare și restructurare. Se declară mândru de rezultatele din perioada 1998–2000 și leagă de ele creșterea economică de după anul 2000, care a ținut până la criza din 2009, mai ales în industrie.
În opinia sa, statul este cel mai prost administrator, iar întreprinderile de stat păstrau mai mulți angajați decât era nevoie. Privatizarea a început târziu în România, abia în 1997, în timp ce țările care au făcut-o imediat după căderea comunismului au avut rezultate mai bune. Fiind întârziată, a fost foarte dureroasă, dar „salutară”: fără ea, România n-ar fi devenit o economie de piață funcțională și nu ar fi fost acceptată în lumea europeană, probabil nici în NATO.
Industria grea, un moștenit al mentalității staliniste
Fostul președinte al FPS spune că industria avea sectoare hipertrofiate. Ca exemplu, capacitatea de rafinare ajunsese la 34 de milioane de tone de țiței pe an, după decizii ale lui Ceaușescu de după războiul din Orientul Apropiat din 1974, deși România extrăgea șase-șapte milioane de tone și consuma nouă. Rafinăriile în plus lucrau în pierdere.
Combinatele siderurgice și metalurgice erau, potrivit lui, netehnologizate și neperformante. Fiind cele mai mari unități din fiecare județ, ele ofereau cadre pentru politica locală și națională: consilieri, primari, parlamentari, prefecți. Sârbu explică faptul că în metalurgie sectorul cald are trei verigi (oțelăria, turnarea continuă și laminorul) și că unitățile românești aveau, de regulă, două verigi slabe. Fabricile fuseseră concepute pentru economii centralizate dispărute și rămăseseră fără piață, iar sindicatele urmăreau protecția socială, nu rezultatul economic.
Despre Combinatul de Utilaj Greu (CUG) din Cluj afirmă că avea 10.000 de angajați și lucra în pierdere. Fusese spart în aproximativ șapte unități, tot fără tehnologie modernă în sectoarele calde. Termoromul, nucleul din care s-a dezvoltat CUG, încă funcționa pe vremea sa, dar cazanele și arzătoarele sale nu mai găseau cumpărători din cauza randamentelor slabe.
Cercetarea tehnologică și exemplul Dacia
Sârbu respinge ideea că industria românească nu mai există. Spune că Dacia și Ford sunt „vârfurile a două aisberguri mari”: la semnarea contractului cu Renault, în 1999, industria auto avea 28.000 de salariați la Dacia și alți 100.000 în industriile conexe, iar astăzi sunt peste 150.000 de locuri de muncă. Furnizorii aduși de Renault au preferat adesea investiții noi, nu preluarea unor unități vechi precum Turdeana, unde, spune el, funcționa o mașină din 1780.
Una dintre marile probleme ale economiei post-decembriste a fost, în opinia lui, incapacitatea cercetării tehnologice de a oferi soluții. Dacia din 1990 era, tehnologic, ca cea din 1975, iar licențele cumpărate pe vremea lui Ceaușescu, de pildă cele de la Mercedes pentru pompele de injecție produse la Mefin Sinaia, nu au mai fost reînnoite. Același lucru, afirmă el, se aplica la ARO, camioanele de la Brașov, tractoare, locomotivele de la Craiova și Oltcit.
Institutul de Fizică Atomică din Cluj era însă la alt nivel, spune Sârbu, menținut sus de profesorul Victor Mercea. Institutul producea spectrometre de masă pentru centrala de la Cernavodă și pentru uzina de apă grea de la Turnu Severin și a trimis aparatură pe Lună prin programul sovietic Intercosmos. Cercetătorii erau însă prost plătiți și fără acces la informație: institutul se abona, din banii lor, la o revistă care publica doar titlurile articolelor din lume.
Concedieri colective și protestele de la Brașov
Potrivit lui Sârbu, mulți investitori străini s-au temut mai ales de detașamentele muncitorești și de partea socială, nu de nivelul tehnologic. De aceea, unele fabrici au trebuit închise, iar altele au fost restructurate înainte de privatizare. În 1999, pe semnătura sa, au fost concediate colectiv 242.000 de persoane. El precizează că majoritatea întreprinderilor nu s-au închis, ci și-au adaptat personalul la producție, ceea ce le-a făcut privatizabile.
Restructurările au scos oamenii în stradă. La Brașov, muncitorii de la Tractorul scandau: «Tractorul și Roman, murim, luptăm, pe Sârbu îl spânzurăm!». Fostul oficial spune că nu i-a fost plăcut să audă, dar că s-a simțit și mândru. Acuzațiile că ar fi îngropat industria le consideră venite de la „tâmpiți”: „Eu am semnat certificate de deces, n-am îngropat nimic”.
Clujana, „îngropată de managerii ei”
Sârbu susține că Clujana a fost distrusă de propriii manageri. Combinatul avea patru fabrici și 9.000 de angajați, iar la închidere mai rămăseseră circa 5.000. Ultima lovitură a venit, spune el, de la ultimul manager, Dan Ungureanu, venit din comerțul exterior, care a cumpărat o cantitate de piele atât de groasă încât nu putea fi folosită nici pentru bocanci militari. Achiziția a fost finanțată de Bancorex și a contribuit la dispariția Clujanei, dar și la cea a băncii, chiar dacă pentru Bancorex nu a fost decisivă.
Liderul sindical al Clujanei i-ar fi spus că oamenii nu aveau probleme cu închiderea, pentru că după războiul din Iugoslavia numeroase firme italienești se mutaseră în Transilvania. Ambasada Italiei i-ar fi comunicat că în regiune existau peste 200 de producători de încălțăminte, iar producția Clujanei s-a mutat în sute de firme care lucrau în lohn. Sârbu amintește și discuția cu ambasadorul Franței, care nu știa care este cel mai mare producător de pantofi din țara sa, deoarece pe încălțăminte apare numele negustorului sau al brandului, nu al fabricantului.
Sursa: Cluj24 · Foto: Cluj24




