În fotbalul românesc, există o regulă nescrisă: dacă nu urli, nu exiști. Dacă nu bați cu pumnul în masă și nu te isterizezi la televizor, dacă nu acuzi arbitrii, dacă nu ameninți, dacă nu faci scandal, pari slab. Sau, în cel mai bun caz, irelevant.
Ei bine, Universitatea Cluj e pe primul loc făcând exact contrariul. Nu vezi conducători cu spume la gură, nu vezi comunicate belicoase după fiecare fază discutabilă. Nu vezi acea agitație continuă care, în alte părți, ține loc de strategie. La Cluj e liniște. Culmea, nimeni nu-i spune antrenorului ce schimbări să facă.
Într-un campionat în care mulți confundă managementul cu apariția la TV și autoritatea cu volumul vocii, „U” propune o variantă aproape exotică: îți vezi de treabă. Antrenorul antrenează. Jucătorii joacă. Conducerea administrează. Simplu. Și, culmea, funcționează: doi ani consecutiv în play-off, revenirea în cupele europene după 50 de ani.
Există, desigur, și o altă lecție: salariile plătite la timp. Nu sunt cele mai mari din Superligă, dar sunt sigure, se achită la vremea lor. În România, normalitatea a devenit un avantaj competitiv.
Clubul are un președinte numit politic, Radu Constantea. Am mai avut la Cluj așa ceva și a fost dezastruos. În logica obișnuită românească, acesta ar fi punctul slab. Dar cu Constantea e exact invers. Își face treaba bine, nimic de reproșat. Nu îl contestă fanii și, cel mai important, nu îl contestă rezultatele. În acest caz se dovedește că omul bate contextul. Inclusiv pe cel politic.
În tot acest timp, de la București se aud aceeași gălăgie obositoare. Se deplânge finanțarea publică, se caută hibe, se sugerează că succesul lui „U” ar avea explicații „din afara terenului”. Nu Clujul joacă bine, ceilalți prind o zi proastă. Unii arată spre Emil Boc, de parcă el centrează și tot el dă cu capul. Ce penibil! Câtă frustrare!
Cifrele sunt încăpățânate și zic așa: contribuția Primăriei Cluj-Napoca reprezintă aproximativ 28% din bugetul clubului. Restul vine din alte surse. Universitatea nu este nici pe departe lider la bugete. E undeva pe locurile 5-6. Dar e pe primul loc în clasament.
Modelul acesta deranjează. E incomod, e neînțeles la București. Parcă am fi în țări diferite. Dacă toate cluburile ar fi “U”, audiența televiziunilor care îl sună pe Gigi după fiecare meci s-ar prăbuși; comentatorii ar trebui să înțeleagă mai mult fotbal ca să poată vorbi. Fotbal, nu scandal balcanic.
Nu știm dacă „U” va deveni campioana României. Cel mai probabil nu, deși 107 ani fără titlu e prea mult. Urmează teste grele, iar meciul cu Universitatea Craiova de luni e unul dintre ele. Dar, indiferent de deznodământ, ceva s-a schimbat deja. S-a demonstrat oficial că se poate construi performanță și în liniște.
Am putea spune că “U” Cluj nu țipă, dar se aude mai tare ca niciodată. Din gurile frustraților.
